Îmi pare rău că m-am căsătorit la întâmplare.

Cobor în stradă dintre pereții blocului. Aceleași imagini,aceleași mirosuri… Blocul chiar nu știe de anotimpuri și mai ales de primăvară. 

Dar eu care știu mă bucur și fiecare zi e o provocare la viață. În fiecare zi e aer nou,frunze noi iarbă nouă. Și noi putem să fim noi să lăsăm totul în urmă și, să o luăm zilnic de la capăt. Nu se zice că fiecare zi cu problemele ei ? 

Problemele zilei de azi? Sunt zile întregi în care toate problemele merg înainte numai gândul se blochează. Ore, zile care nu vor deloc să ia hotărâri, au nevoie de timp să se așeze, să se întregească, așteaptă de peste tot informații să le poată pune cap la cap să aibă o rațiune. Rațiune de bloc.

Merg pe stradă și port după mine totul. Ce greu este câteodată să te scuturi de toate și să începi totul de la capăt! Îmi pare rău că m-am căsătorit la întâmplare. 

Tatăl copiilor. Un bărbat fericit.

Era un om arhi fericit pentru că nu și-a iubit familia, nici măcar copiii. O spun cu atâta ușurință acum pentru că chiar așa a fost. Era cu femeia iubită, cu toți banii, cu mașina mea și cu speranțe noi pentru o viață fericită. Pentru noi a fost greu cu el, dar mai greu fără el pentru că nu a vrut efectiv să ne ajute cu nimic. Eram o mamă cu doi copii într-un oraș străin, nu aveam aici pe nimeni să mă ajute și pe mine cu ceva. Nu mă gândesc neapărat la bani, dar în tot acest timp el nu a fost măcar o dată la o serbare școlară, la un început de an școlar, la o ședință cu părinții măcar, la nimic.

Dar cu el ce s-a întâmplat? De ce nu a trăit nimic absolut din ceea ce–si construise cu femeia lui și dărâmase cu familia lui?

 

De câte ori l-am întâlnit apoi era tot mai trist și mai singur și mai mincinos! Construia mereu tot felul de planuri false pentru viața lui. Nu am reușit totuși deloc să înțeleg mai devreme de ce nu și-a dat seama cât a greșit și să încerce să facă pași noi spre noi familia lui. Măcar să-și fi cerut iertare pentru tot. 

 

Ce mult ar fi însemnat pentru un om așa mândru ca el să-și fi cerut iertare, să-și recunoască greșelile și să-și ajute măcar copiii. Poate ar fi fost și el mai liniștit, poate că ar fi murit mai împăcat sufletește și poate că ar fi avut în cosciug o răceală mai omenească, căci era mai rece decât fiarele din mocirla biciuirii.

Îl iertăm mereu și eu și fetele și-i cerem să facă mort ceea ce n-a făcut niciodată viu: Să ne iubească.  Să ne iubești George măcar atât cât te iubim noi! Doamne ajută-ne pe toți. Amin.  

Am 60 de ani. Vin copiii și pleacă copiii.

Vin copiii și pleacă copiii. Mă uit pe geamul care dă la șosea. Văd doar bucățile de haine colorate. Pleacă cu mașina la București. Am emoții mari. Afară, a mai nins puțin, mai sunt și porțiuni de gheață necurățată pe șosele, iar Bucureștiul este așa de aglomerat. Cum să nu am emoții?

Ne-am luat rămas bun, chiar dorim să petrecem cât mai multe clipe împreună chiar și când ne despărțim până săptămâna viitoare, să mai bem o cafeluță împreună, să ne mai privim, să ne mai atingem.

Dar, după ce coboară liftul, mă reped la geamul de pe balcon. Rămân singură într-un apartament cu trei camere, la care avem o grămadă de datorii. Până la urmă nici nu știu dacă banca nu ne va da afară. De când copiii nu au mai lucrat, nu am mai plătit ratele la banca și ne-am cam debusolat. De câte ori intru în casă parc-ar mai fi o persoană nevăzută înăuntru care mă încurajează să iubesc încăperile și pereții și tot. E ca și cum personalitatea apartamentului lupta alături de noi să rămânem împreună.

După ce pregătesc mașina din parcare, fetele se urcă, închid ușile și semnalizează. Pornesc spre oraș, spre București, spre viață. Se văd bucățile de haine pe geamurile mici ale mașinii, dar eu știu că acolo sunt copiii mei.

La vârsta lor au o grămadă de responsabilități: Cri și-a găsit un serviciu, poate că va putea să folosească contractul pentru casă pentru salvarea casei. Dar acum să mă rog la Dumnezeu să ajungă în siguranță la București, să fie sănătoase, să-și mai regleze cumva problemele apropiate și …apoi? Apoi sau înainte de toate sufletul?

Mă gândesc și evaluez situația noastră de acum, fata de alte perioade pe care le-am trăit împreună și din care până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am depășit. Acum oare am intrat în criză de timp? Sau timpul nu ne mai păsuiește? La vârsta lor fetele mele ar fi trebuit să între în hora vieții cu familii cu tot, să se căsătorească, să aibă copii, locuri de munca stabile, rosturi… sau rostul lumii. Dar ele abia acum se descoperă, se cunosc, cercetează și încearcă să lupte, să-l cunoască pe Dumnezeu, să vadă cine este Dumnezeu, ce vrea el de l a noi și ce simțim noi ca oameni atunci când respectăm legile lui și mai ales invers, ce se poate întâmpla atunci când nu respectăm nimic, când facem totul la voia întâmplării.

Acum suntem vii și suntem la o răscruce grea. Citeam că, cu cât avem mai multe greutăți și luptăm mai mult aici, cu atât ne ușurăm pe partea cealaltă. Pesemne că așa și este. Lupta este continuă până ne usuram sufletul de balastru.

Au plecat copiii mei printre atâtea pericole și greutăți dar îl au pe Dumnezeu călăuză și mentor și așa, gândindu-mă parcă-mi ușurez și eu ca mama grijile și gândurile care-mi însoțesc copiii.