Am 60 de ani. Vin copiii și pleacă copiii.

Vin copiii și pleacă copiii. Mă uit pe geamul care dă la șosea. Văd doar bucățile de haine colorate. Pleacă cu mașina la București. Am emoții mari. Afară, a mai nins puțin, mai sunt și porțiuni de gheață necurățată pe șosele, iar Bucureștiul este așa de aglomerat. Cum să nu am emoții?

Ne-am luat rămas bun, chiar dorim să petrecem cât mai multe clipe împreună chiar și când ne despărțim până săptămâna viitoare, să mai bem o cafeluță împreună, să ne mai privim, să ne mai atingem.

Dar, după ce coboară liftul, mă reped la geamul de pe balcon. Rămân singură într-un apartament cu trei camere, la care avem o grămadă de datorii. Până la urmă nici nu știu dacă banca nu ne va da afară. De când copiii nu au mai lucrat, nu am mai plătit ratele la banca și ne-am cam debusolat. De câte ori intru în casă parc-ar mai fi o persoană nevăzută înăuntru care mă încurajează să iubesc încăperile și pereții și tot. E ca și cum personalitatea apartamentului lupta alături de noi să rămânem împreună.

După ce pregătesc mașina din parcare, fetele se urcă, închid ușile și semnalizează. Pornesc spre oraș, spre București, spre viață. Se văd bucățile de haine pe geamurile mici ale mașinii, dar eu știu că acolo sunt copiii mei.

La vârsta lor au o grămadă de responsabilități: Cri și-a găsit un serviciu, poate că va putea să folosească contractul pentru casă pentru salvarea casei. Dar acum să mă rog la Dumnezeu să ajungă în siguranță la București, să fie sănătoase, să-și mai regleze cumva problemele apropiate și …apoi? Apoi sau înainte de toate sufletul?

Mă gândesc și evaluez situația noastră de acum, fata de alte perioade pe care le-am trăit împreună și din care până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am depășit. Acum oare am intrat în criză de timp? Sau timpul nu ne mai păsuiește? La vârsta lor fetele mele ar fi trebuit să între în hora vieții cu familii cu tot, să se căsătorească, să aibă copii, locuri de munca stabile, rosturi… sau rostul lumii. Dar ele abia acum se descoperă, se cunosc, cercetează și încearcă să lupte, să-l cunoască pe Dumnezeu, să vadă cine este Dumnezeu, ce vrea el de l a noi și ce simțim noi ca oameni atunci când respectăm legile lui și mai ales invers, ce se poate întâmpla atunci când nu respectăm nimic, când facem totul la voia întâmplării.

Acum suntem vii și suntem la o răscruce grea. Citeam că, cu cât avem mai multe greutăți și luptăm mai mult aici, cu atât ne ușurăm pe partea cealaltă. Pesemne că așa și este. Lupta este continuă până ne usuram sufletul de balastru.

Au plecat copiii mei printre atâtea pericole și greutăți dar îl au pe Dumnezeu călăuză și mentor și așa, gândindu-mă parcă-mi ușurez și eu ca mama grijile și gândurile care-mi însoțesc copiii.